Postul Adormirii Maicii Domnului
(…) Maica Domnului ne uşurează (sporeşte) şi ne adânceşte
iubirea faţă de Iisus Hristos şi prin aceasta ne pune într-o legătură
mântuitoare mai vie cu El. Nicolae Cabasila spune în acest sens: „O,
la ce fericire şi sfinţenie a intrat ea, ca să conducă şi pe alţii la
ele! O, mântuirea oamenilor şi lumină a lumii şi cale care conduci la
Mântuitorul şi uşă şi viaţă! Tu care eşti vrednică să te numeşti cu
toate acele numiri cu care a fost numit pentru mântuirea ce ne-a
hărăzit-o însuşi Mântuitorul!“1.
Inima de mamă este cea mai apropiată de fiul ei. În cazul de faţă,
inima Maicii Domnului e cea mai aproape de Iisus, iradiind din ea o
simţire iubitoare mai vie şi în alte inimi. El, prin întruparea Lui ca
om din ea, a umplut-o de această iubire culminantă faţă de El. Iisus nu
lucrează mântuirea în oameni fără să le aprindă iubirea faţă de El. Dar
iubirea fiecăruia faţă de El se aprinde nu numai din iubirea Lui ce-l
atinge nemijlocit, ci şi din iubirea pe care El a aprins-o în ceilalţi
oameni. Dar între aceştia locul prim şi central îl deţine Maica
Domnului. Astfel, Biserica, în calitatea ei de trup tainic al lui
Hristos, închegat prin harul sau iubirea Lui şi prin iubirea noastră
aprinsă de iubirea Lui, cuprinde pe toţi cei ce-L iubesc pe El şi îi
uneşte nu numai cu El, ci şi întreolaltă. Iar între toate inimile care
sunt unite prin iubirea Lui şi prin iubirea faţă de El, cea mai aprinsă
de această iubire şi cea mai iradiantă a acestei iubiri este cea a
Maicii Domnului. Căci ea, fiind Maica lui Hristos, este în acelaşi timp
Mireasa Lui. Dar Mireasa este înconjurată de alte fecioare, sau rudenii
ale ei (de alte suflete). Şi împreună formează Biserica. Sau toată
Biserica, însuşindu-şi dragostea Maicii şi Miresei prime faţă de El
devine Mireasa Lui2. W. Nyssen, interpretând fresca Maicii dulce iubitoare (Glykophilousa) din semicercul de deasupra portalului Mănăstirii Humor, zice:
„În Maică Hristos îşi îmbrăţişează Mireasa, lumea, care şi-a luat
obârşia din El, Mireasa Sa, Biserica, pe care şi-a logodit-o Sieşi“3.
De ce S-ar fi întrupat Fiul lui Dumnezeu ca om, dacă nu să umple de
iubirea Sa de Fiul faţă de Tatăl pe oameni, comunicându-le iubirea Sa
faţă de Tatăl, sau dându-le simţirea Sa de fii ai Tatălui, umplându-i în
acelaşi timp şi de iubirea faţă de El, prin iubirea ce le-a arătat-o şi
le-a comunicat-o El. Numai arătându-ne iubirea şi făcându-ne în stare
să-L iubim şi să ne iubim, ne-a mântuit. Căci de nimic nu are atâta sete
omul ca de iubire şi nimic nu-l împlineşte cu adevărat decât iubirea ce
i se arată şi capacitatea de a iubi la rândul lui.
Dar de iubirea aceasta faţă de Tatăl şi faţă de El şi faţă de oameni a
umplut-o mai mult decât pe toţi pe Maica Sa. Nu putem socoti că El ne-a
mântuit numai plătind pentru păcatul nostru cu Sângele Său, lăsându-ne
neschimbaţi în simţirea noastră răcită şi decăzută de pe urma păcatului
strămoşesc.
În întruparea ca om a Fiului lui Dumnezeu, în jertfa, în
învierea şi în înălţarea la cer a firii noastre de către El a lucrat şi
iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, operând o radicală schimbare în ea
prin faptul că a umplut-o din nou de iubirea deplină faţă de Dumnezeu şi
între purtătorii ei. Iubirea aceasta ne-a dovedit-o şi comunicat-o
intrând în relaţia de Fiu cu o fiică a neamului omenesc. Prin
aceasta S-a arătat nu numai Dumnezeu ca centru ultim de iradiere a
iubirii nesfârşite, ci a ridicat şi o persoană dintre noi ca centru al
iubirii noastre faţă de Dumnezeu şi al iubirii noastre între noi, centru
hrănit de iubirea Lui, pentru a-şi manifesta prin iubirea Sa faţă de
noi şi să ne prindă şi pe noi prin El de iubirea faţă de El şi între
noi. A ridicat o persoană umană la treapta iubirii de mamă a Lui şi de
mamă a noastră, hrănită de iubirea Lui. A apărut astfel între noi
iubirea cea mai înaltă nu numai în formă dumnezeiască, ci şi în forma
omenească, adică în forma iubirii de mamă a lui Dumnezeu, ce se bucura
de iubirea dumnezeiască, a Fiului ei şi e făcută în stare să-i răspundă
aceleia pe măsura ei, ca să ne facă şi pe noi capabili, prin iradiere,
să-i răspundem aceleia şi să ne iubim unii pe alţii cu iubirea sorbită
din El întâi de ea şi de noi. (…)
Făcând abstracţie că în orice mamă sentimentul matern faţă de fiul ei
se uneşte cu încrederea în el, care este mai mare decât în oricine
altcineva, în cazul de faţă Fiul Maicii Domnului e cunoscut şi simţit de
ea mai mult decât de oricine altcineva în acelaşi timp ca Dumnezeu,
venit în lume cu misiunea cea mai înaltă, cu misiunea de a-i mântui pe
oameni eliberându-i de neputinţele şi de moartea de pe urma păcatelor
lor. Dacă n-ar fi avut şi credinţa în cuvântul îngerului că prin Cel ce
Se va naşte din ea se va înfăptui mântuirea oamenilor, n-ar fi devenit
nici Maică a Lui. Dar prin credinţa ei de la început, chiar dinainte de
a-L primi în pântece şi a-L naşte, ea a devenit şi Maică, bucurându-se
de un dar cu mult mai mare decât simpli credincioşi. A devenit Maică
tocmai datorită credinţei ei mai mare ca a tuturor, pentru credinţa ei
care a premers credinţa tuturor, pentru faptul că a primit cu credinţă
vestirea îngerului şi cu credinţă a urmărit toate faptele Lui
mântuitoare. Acest lucru l-a văzut şi Elisabeta, mama Sfântului Ioan
Botezătorul, şi l-a mărturisit: „Şi fericită este aceea care a crezut că se vor împlini întocmai cele spuse ei de la Domnul“ (Luca 1,
45). Dar însăşi Fecioara spune, lăudând pe Dumnezeu, deci şi pe Fiul ei
ca Mântuitorul ei, (şi) în acelaşi timp declară că i-a făcut ei mărire
Cel puternic şi că s-a bucurat duhul ei de Dumnezeu Mântuitorul ei şi
drept urmare o vor ferici toate neamurile: „Măreşte suflete al meu
pe Domnul. Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu Mântuitorul meu. Că a
căutat spre smerenia roabei Sale. Că iată de acum mă vor ferici toate
neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel puternic şi sfânt este numele
Lui“ (Luca 1, 46-49).
Adică, deşi Îl socoteşte pe Fiul ei Mântuitorul ei, iar pe sine roabă,
declară în acelaşi timp că El, căutând spre smerenia sa, i-a făcut ei
mărire, întrucât a ridicat-o la ameţitoarea (copleşitoarea, n.r.) cinste
de Maică a Lui după omenitate şi de aceea o vor ferici toate neamurile.
Fericirea aceasta a ei de către toate neamurile, prevăzută pentru
tot viitorul, trebuie să exprime o fericire de care se va bucura de fapt
în tot viitorul, nu o simplă laudă pentru un fapt trecut de pe urma
căruia ea nu mai are o stare deosebită după aceea. Mărirea pe care i-a
făcut-o ei Domnul e o mărire netrecătoare: e mărirea sau cinstirea de
Maică a lui Dumnezeu, deci a unei legături permanente deosebite a ei cu
Fiul ei în calitate de Maică a Lui.
Deci, având cu Fiul ei, cu Domnul nostru Iisus Hristos, o legătură
permanentă de supremă intimitate, în calitate de Maică, prin aceasta îşi
revarsă simţirea ei de Maică a Celui ce S-a făcut Fratele, sau
Întâiul-Născut al nostru al tuturor la umanitatea cea nouă, chemată la
viaţa netrecătoare a învierii, peste toţi cei care primesc calitatea ce
li se oferă de fraţi după har ai Fiului ei. Totul în ea este simţire
de Maică, pentru că s-a dăruit întreagă acestei misiuni şi numai ei,
pentru că s-a dăruit întreagă Fiului ei dumnezeiesc, ca Fecioară. Ea nu
şi-a împărtăşit simţirea ei între Fiul ei şi vreun bărbat, sau vreun alt
copil, născându-L ca Fecioară şi trăind numai pentru El.
Dar în El îi iubeşte cu simţire de Maică pe toţi cei pe care El
îi uneşte cu Sine ca fraţi ai Lui. Ea ne iubeşte pe noi ca Maică,
pentru că Îl iubeşte pe El ca Maică şi ne învăluie cu grija şi duioşia
ei de mamă pe toţi cei ce ne unim cu El prin credinţa în El şi prin
iubirea faţă de El, sau pentru că voieşte să ne facem toţi fraţi ai Lui,
unindu-ne cu El.
Teofan al Niceii († 381), în Cuvântul său despre Maica Domnului, în capitolul: „Maica
Domnului, Maica noastră“, spune între altele: „Ce cuvânt ar putea lăuda
cu vrednicie, sau înfăţişa măcar în parte mulţimea, felurimea, belşugul
şi bogăţia binefacerilor ei şi a darurilor de obşte şi particulare ce
decurg fără încetare ca nişte râuri veşnice din adâncul (abisul) milei
ei, din care cele mai multe sunt neştiute de cei mulţi, ca să nu zic de
toţi. Dar şi-ar putea închipui cineva întrucâtva bunătatea ei
dumnezeiască faţă de noi, dacă s-ar gândi la duioşia, la dragostea şi la
gingăşia inimii preamiloase şi preaduioase a unei mame faţă de copilul
ei frumos şi bun, mai ales dacă e singurul ei născut şi prea iubitor şi
se află în vârsta copilăriei. Mama aceasta uită de toate ale sale, ba
mai mult, chiar şi de ea, aproape cu totul, şi se dăruieşte întreagă
copilului preaiubit şi grijii de el, trăind mai mult în el decât în ea.
De aceea, când acela e bolnav şi necăjit, suferă cu el; când acela
plânge, plânge cu el; când se bucură, se veseleşte cu el; şi ca şi când
ar fi propriul ei mădular, sau partea cea mai lăuntrică a ei, suferă
împreună cu el de întâmplările şi pătimirile lui, mai bine zis, şi-ar da
bucuros chiar şi propria ei viaţă pentru viaţa lui.
Dacă va cugeta deci cineva la acestea şi la cele asemenea, îşi va
închipui puţin adâncul (abisul) dragostei, grija şi duioşia Maicii lui
Dumnezeu faţă de noi. Mai bine zis, dacă trebuie să spunem adevărul, aşa
de mult se deosebeşte duioşia ei mai înaltă decât orice duioşie faţă de
noi, de duioşiile cele mai miloase de mamă, înfăţişate mai sus ca
icoane, cât de mult se deosebeşte bunătatea de răutate şi adevărul de
rătăcire. «Căci dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune copiilor
voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri!» (Luca 11, 13)...
Iar dacă dumnezeiescul Pavel, sorbind din izvorul dumnezeiesc, de viaţă
începător şi nemuritor (al lui Hristos), din vistieria iubirii,
împreună cu toţi sfinţii, zice: «Cine e slab şi să nu fiu şi eu slab?
Cine se sminteşte şi eu să nu ard?» (Filip. 2, 7), ba dorea să
fie şi anatema de la Hristos pentru mântuirea fraţilor, ce n-ar spune şi
ce n-ar dori pentru noi izvorul şi vasul primitor al acestui râu întreg
de viaţă veşnică“4.
Pe drept cuvânt, Biserica a întemeiat nădejdile credincioşilor
în ajutorul de tot felul ce ni-l poate da Sfânta Fecioară, pe unirea ei
strânsă cu izvorul nesecat al milelor şi al vieţii, care este Fiul ei şi
Mântuitorul nostru Iisus Hristos. De aceea ea îi cântă: „Bucură-te purtătoare a toată dumnezeirea“ (Utrenia Adormirii Născătoarei de Dumnezeu, la Laude).
Dar Biserica, făcând distincţie clară între Cel ce are viaţa şi iubirea
nesfârşită prin Sine şi între Născătoarea lui Dumnezeu ca om, care a
primit în ea pe Cel ce are această viaţă şi iubire prin Sine şi rămâne
pururea strâns unită cu El, pe de o parte o numeşte pururea
rugătoare pentru noi, pe de alta o socoteşte că prin ea însăşi ne vin
nenumăratele ajutoare pentru care se roagă. Ea e unită mai strâns
cu Fiul ei decât toată făptura, fiind mai îndumnezeită decât toată
zidirea. Dar e cel mai unită nu numai pentru că e Maica Lui
atotiubitoare, ci şi pentru că dându-şi seama mai mult decât toată
făptura de mărirea dumnezeirii Lui, datorită maximei apropieri faţă de
El, se roagă Lui mai intens decât orice făptură, însăşi această
rugăciune fiind deci şi ea un mijloc al acestei strânse uniri cu El. Rugăciunea
ei este unită cu iubirea ei. Cu cât e mai mare iubirea ei faţă de El şi
cunoaşterea Lui de către ea, cu atât I se roagă mai mult. Dar
tocmai pentru că este unită cu El la culme prin calitatea ei de Maică
atotiubitoare şi neîncetat rugătoare, datorită cunoaşterii culminante a
Lui într-un extaz sau al iubirii totale, ne poate şi da mai mult decât
oricare din această unire cu întreaga vistierie a bunătăţilor, toate
ajutoarele.
Astfel, în rugăciunea către Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu de la sfârşitul Acatistului Bunei Vestiri,
Biserica alternează lauda puterii ei de a face orice bine cu cererea
rugăciunilor ei către Domnul Iisus Hristos. După ce îi spune la început: „Prea Curată Doamnă, Stăpână, Născătoare de Dumnezeu, care poţi face tot binele“, după puţin îi cere:
„Şi acum, Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, întru tot cântată, nu
înceta a te ruga pentru noi, nevrednicii robii tăi, ca să ne izbăvim de
tot sfatul celui înşelător şi de toată primejdia“. Apoi continuă unind fapta ei de ajutorare cu rugăciunea ei pentru noi, ceea ce înseamnă că fapta ei e nedespărţită de fapta Fiului rugat de ea şi unit cu ea: „Ci
până la sfârşit, cu rugăciunile tale ne păzeşte neosândiţi, ca prin
paza şi cu ajutorul tău mântuiţi fiind, mărire... să înălţăm lui
Dumnezeu“.
Tot ajutorul, toată puterea îşi are ultimul izvor în Dumnezeu. Dar cel
ce se roagă cu toată căldura se uneşte cu Dumnezeu. Şi deci nu se mai poate spune că Dumnezeu ajută pe cineva în mod despărţit de cel ce se roagă pentru el. Dar cea mai fierbinte rugătoare către Dumnezeu pentru noi este Născătoarea de Dumnezeu, datorită inimii ei de mamă a Lui.
Ea se uneşte prin rugăciunea fierbinte şi neîncetată, care niciodată nu
socoteşte că a ajuns la capătul ei, cu abisul iubirii lui Dumnezeu faţă
de noi, pe care vrea să-l soarbă întreg în sine. Ea se scufundă astfel tot mai adânc în acest abis al iubirii lui Dumnezeu, făcându-şi-l propriu ei.
Inima ei nu se mai satură de a-şi însuşi iubirea lui Dumnezeu faţă de
noi şi deci de a-şi aprinde tot mai mult iubirea sa faţă de noi. În
rugăciunea ei ce tinde să se umple de o iubire tot mai mare se
efectuează unirea ei nemărginită atât cu Dumnezeu, cât şi cu noi. Prin
rugăciunea ei ce tinde să cuprindă infinitul iubirii lui Dumnezeu faţă
de ea şi infinitul milei faţă de noi, îşi face lăuntrice toate darurile
lui Dumnezeu cele pentru oameni, dar şi le face lăuntrice nu numai
pentru ea, ci şi pentru a le revărsa spre noi, odată ce grija de noi
este motivul principal al rugăciunii ei, dat fiind că îşi face proprii
şi toate necazurile noastre. Astfel rugăciunea ei se umple de puterea
ce-i vine din Dumnezeu. Pe măsura rugăciunii ei este şi puterea ce o
primeşte şi o revarsă din Dumnezeu peste noi.
Vorbind de unirea ei cu Cel ce S-a născut din ea şi are în El viaţa
nesfârşită şi de folosul pe care ea îl revarsă astfel peste noi,
Biserica spune în cântarea ei: „Pe Născătoarea de Dumnezeu cea întru
rugăciune neadormită şi întru folosinţă nădejdea cea neschimbată,
mormântul nu a ţinut-o, căci ca pe Maica Vieţii la viaţă o a mutat Cel
ce S-a sălăşluit în pântecele ei cel pururea feciorelnic“ (Condacul de la Utrenia Adormirii). Mormântul
nu o a ţinut pentru că nu i-a putut opri rugăciunea, sau legătura vie
cu Dumnezeu şi manifestarea cea mai puternică a conştiinţei spirituale
de persoană. Însăşi pururea fecioria ei, unită cu calitatea de Maică,
exprimă legătura ei îndoită cu Dumnezeu, Fiul ei.
Văzând-o prin aceasta ca subiect plin de iubire şi deci de putere al
izbăvirii noastre din toate nevoile, credincioşii îi cântă cu convingere
foarte des: „Apărătoarei Doamne, pentru biruinţă, mulţumiri,
izbăvindu-ne din nevoi, aducem ţie (Născătoare de Dumnezeu, noi robii
tăi). Ci ca ceea ce ai stăpânire nebiruită, slobozeşte-ne pe noi din
toate nevoile, ca să-ţi strigăm ţie: Bucură-te, Mireasă, pururea
fecioară“.
Dar calitatea ei de subiect al ajutorului ce ni-l dă, al faptelor de
apărare din nevoi, nu e despărţită de calitatea ei de rugătoare plină de
cea mai fierbinte şi nesăturată iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de noi.
(…)
Unirea rugăciunii Maicii Domnului către Dumnezeu şi a ajutorului de la
Dumnezeu către noi ce ne vine prin ea şi-a găsit o expresie simbolică,
în cultul Bisericii Ortodoxe, în vorbirea ei frecventă a acestuia despre
Acoperământul Maicii Domnului ţinut de ea întins peste noi spre
apărarea noastră de toţi vrăjmaşii şi de toate nevoile, ca şi spre
ajutorarea ce ne vine prin el. (…)
Acoperământul Maicii Domnului, susţinut puternic prin
rugăciunea ei neadormită, înseamnă multe lucruri: ocrotirea, păzirea,
apărarea, dar şi sprijinirea noastră şi dăruirea a tot lucrul bun şi de
folos.
Multele înţelesuri ale acoperământului Maicii Domnului şi întemeierea
lui pe rugăciunile ei către Fiul ei sunt descrise în cântările la
sărbătoarea „Acoperământului Maicii Domnului“ din 1 octombrie.
Sărbătoarea aceasta s-a rânduit în urma unei vederi a călugărului Andrei
cel nebun pentru Hristos în Biserica Vlaherne din Constantinopol, în
zilele împăratului Leon cel înţelept (secolul al X-lea), vedere prin
care s-a confirmat înţelegerea de mai înainte a ajutorului Maicii Domnului ca un acoperământ întins de ea peste lume.
Acest călugăr sfânt a văzut pe Maica Domnului ca un acoperământ întins
de ea peste lume. Acest călugăr sfânt a văzut pe Maica Domnului în
timpul unei privegheri de toată noaptea, la care participa o mare
mulţime de credincioşi, stând în văzduh ca ocrotitoare a toată lumea şi
rugându-se şi acoperind poporul, cinstitul ei omofor strălucind de
lumină şi înconjurată de oşti cereşti şi de mulţime de sfinţi, care
stăteau în haine albe împrejurul ei. Întrucât omoforul închipuieşte
luarea pe umeri a grijii pentru poporul credincios, în acoperirea noastră de către Maica Domnului cu omoforul se arată apărarea noastră de către ea dinspre orice rău,
din răspunderea luată de către ea pentru noi, răspundere care o face să
se roage pentru noi neîncetat şi cu fierbinte stăruinţă Fiului ei. (…)
Acoperământul Maicii Domnului este strălucitor de lumină,
pentru că el alungă dimprejurul nostru şi din noi întunericul iraţional
al patimilor şi viforul ispitelor, dar şi pentru că prin el străbate ca
printr-un nor străveziu lumina soarelui Hristos. (…)
În unirea maximă a Fiului lui Dumnezeu cu Maica Sa, care L-a făcut ca
om, comunicându-I sângele şi simţirea ei, se arată nu numai
îndumnezeirea pământului, ci şi înomenirea cerului prin ridicarea în el,
lângă Fiul lui Dumnezeu, a celei mai intense iubiri omeneşti, a iubirii
materne, în forma ei cea mai curată.
* Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, „Maica Domnului, Ocrotitoarea“, Glasul Bisericii, 1979, nr. 9-10, pp. 938-950 (Titlul şi sublinierile din text aparţin redacţiei).
note
1 Ibidem, p. 218
2 Ca Maică şi Mireasă vede W. Nyssen pe Sfânta Fecioară în fresca din
semicercul de deasupra portalului de apus al Mănăstirii Humor. Vezi W.
Nyssen, Pământ cântând în imagini, Bucureşti, 1978, p. 146: „Pruncul pe care L-a născut Maria este în acelaşi timp Mirele ei“.
3 Idem, op. cit. , p. 147
4 Martin Jugie, Theophanes Nicaenus (†381), Sermo in Sanctissimam Deiparam, Roma, 1935, cap. XII, p. 150 şi următoarele.
Sursa http://ziarullumina.ro/cuvant-teologic/iubirea-vesnica-maicii-domnului-pentru-fiul-ei-si-pentru-umanitate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu